Ultima zi...

Un mileniu are zece secole şi va avea atîta timp cât un secol va avea o sută de ani, aproape o viaţă de om sau două, trei...Precizia scade când e vorba de om…
...am fragmentat timpul la infinit pentru a-i simţi rostul...astfel cifrele au devenit puncte de reper, indicatoare traseului fiecăruia dintre noi prin lumea noastră infimă, dar în acelaşi timp au impus limite până şi viselor, speranţelor noastre…
În jur mişună oameni preocupaţi de rostul ultimei zile din an: ultimile cumpărături şi datorii, ultimile lacrimi şi îmbrăţişări, ultimile întâlniri şi revederi, ultimile gânduri şi amintiri, ultimile regrete şi zâmbete. De mâine începe un nou an...dar cu aceleaşi indicatoare, semne şi puncte de reper...acum depinde în ce direcţie urmăm traseul şi cât de sigur vom atinge pământul de sub picioare...
Până la urmă... un om ca noi a hotărât câte zile are anul...e o realitate relativă la fel ca orice invenţie umană ... De ce oare întrega omenire respectă această invenţie? De ce prezintă atâta importanţă succesiunea de ani? O altă ocazie de a spera la un nou început, o nouă schimbare? Suntem atăt de slabi încât avem nevoie de această ocazie în fiecare an? De ce să nu ne alegem fiecare un timp al nostru, pe care să-l fragmentăm după prorpia dorinţă sau mai bine să nu-l mai fragmentăm deloc? De ce nu încercăm să descoperim frumuseţea acestei lumi în fiece clipă? Ce te-ai face dacă ai afla că ziua ce urmează e ultima ta zi petrecută pe acest pământ?

De Crăciun...

Mocneşte-n sobă focul..
Dorm umbre-n liniştea odăii...
Doar eu-mi tot caut locul
Privind cu jind în geamul serii...

Răsunet de colinde, orgă şi clopoţei,
Miros de brad şi cozonac,
Poveşti cu sfinţi, îngeri şi zmei
Eu le ascult zâmbind şi tac...

Se stinge ultima făclie...
Cade cel din urmă fulg...
Iar stelele veghează-n feerie
Ca timpul să oprească-n drum...

Stau cuminţi sub brad cadouri

Miezul nopţii de-o noapte a-ngheţat...

Fulgii bat în geam trezind ecouri...
Darul meu de Crăciun se lasă aşteptat!

Fără tine...

Se desprinde cerul de tavan
Şi se sfarmă ca nisipul
Peste viaţa mea ce-ncearcă
Să-şi întindă-n vid păienjenişul

Iar eu alerg pe aţe
Şi-mi adun cerul fir cu fir
Vidul e atât de mare fără tine...
Şi muntele atât de umil

De ce-i un zar de gheaţă
Tăcuta lume dintre noi?
Mai ţii minte...odată...
Te-am prins în joc când eram ploi

Dar am mizat pe mine
Şi m-am pierdut în joc
Tu te-ai lăsat de ploaie
Eu am rămas un singur strop

De ce mă cauţi unde nu-s
Şi nu mai vezi în umbra mea
Ce nu ştiu nici eu că sunt
Mai e un strop până de mine vei uita

Să mă-ntorc de unde am plecat?
Să plec de unde m-am întors?
Cum să-mi întind păienjenişul
Când vidul e acum pe dos?

Deasupra Parisului...

Paris... „cel mai romantic oraş”- ziua, iar noaptea - „oraşul luminilor”. O mare de clădiri, bulevarde, pieţe şi străzi se contopeşte cu cerul. Te simţi atât de mic...dar plin de viaţă...

Printre cuburi de beton, oţel şi sticlă se înalţă timid colina cu cele mai frumoase cafenele pictate în culorile sărbătorilor de iarnă...În ziua în care am urcat-o...ningea. Părea că ne îndreptam spre casa lui Moş Crăciun... Pe culme ne aştepta tăcută Catedrala Sacre Coeur...tăcută şi rece, imensă şi tăcută...doar turiştii mişunau în jurul ei încercând să-i cuprindă întreaga prezenţă în fotografii. Acorduri de orgă...jos în oraş ningea...

Fără să vrei privirea se opreşte asupra construcţiilor fastuoase: roata din Piaţa Concorde, Obeliscul Cleopatrei, Muzeul Louvre, Catedrala Notre-Dame, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf cu bulevardul Champs Elise, cartierul afacerilor parisiene Defense...


În depărtare cerul grăbit îşi închide pleoapele zdrobind soarele deasupra Senei cu podurile şi vaporaşele ei, deasupra mării de clădiri cu insuliţe de grădini şi parcuri.
Chiar şi aici de la 300 m înălţime oraşul pare fără margini...doar apusul ce s-a retras în colţul lui stingher îţi mai aduce aminte de lumea noastră finită...

Treptat ai impresia că acel soare s-a metamorfozat...devenind inima nocturnă a oraşului ce-şi pulsează lumina spre toate arterele lui, până la capilare...
Abia atunci realizezi că poate fiecare luminiţă ar fi câte un suflet ce aparţine acestui oraş legendar...pentru unii patrie, casă, fericire, afacere pentru alţii tinereţe, iubire, aventură, joc de noroc, iar pentru ultimii luptă şi supravieţuire...

Sub cerul Parisului...

E noapte...trecut de unsprezece...Mă regăsesc în maşină pe un drum necunoscut, dar care mă ajută să-mi alung toate gândurile pe care le am aproape în fiecare zi, la fiece oră...gânduri fără număr ce se succed ca pe o bandă rulantă...pleaca şi revin...pleacă...
Abia reuşesc să ma lupt cu somnul pentru a înregistra tot ce văd...de parcă ar fi prima şi ultima dată când aş trece pe aici...
Ajungem într-un orăşel liniştit din suburbia Parisului...Casuţe împodobite cu beculeţe decupate din filmele despre Crăciun...una mai diferită decăt cealaltă dar care păstreză însemne proprii locului: obloane din fier, ziduri şi placaje din piatră naturală, ferestre din lemn, balconaşe din fier forjat, grădini cu plante mediteraneene...
Cobor din maşină, intrăm în curtea unei căsuţe ce poartă amprenta stilului francez al caselor de la ţară. Suntem întâmpinaţi cu drag şi căldură...
Mirosul de levănţică mă adoarme... Mâine va răsări soarele, şi aici, doar cu o oră întârziere...

(va urma)

Ierarhie

Fotografie: Cristian Ciobanu



Nu-mi place jocul de cărţi.
Nu pentru că aş pierde de fiecare dată,
ci pentru că există
cel puţin o carte umilită la disperare,
o carte nedorită,
dar fără de care jocul nu ar fi posibil.
Aşii sunt de vină!
Ce-ar fi să-i scoatem din joc?

Prejudecăţi

Un cerc pare oval sau o dreaptă
din profil...
Suntem pasionaţi de tir
şi nu uităm să tragem în ţintă:
"Cercul nu e cerc!"
"Cercul are identitate falsă!"
"Se crede perfect şi infinit!"
"E un impostor,nu?"

Chiar dacă...

Chiar dacă aş fi o frunză
aş cădea de la înălţimi
fără a-mi aştepta anotimpul
mi-aş tîrî aripile pe jos...
prin pietre sau noroi
pănă m-aş prinde de talpa ta.

Chiar dacă m-aş destrăma
cînd ai păşi,fiecare celulă desprinsă
ar păstra în ea senzaţia pasului tău
şi te-ar căuta din nou...
chiar dacă nervurile vor ceda
va rămîne amprenta lor
pe talpa ta imprimată...

Iar tu...tu ai merge într-un picior?

Reîncarnare

Am fost o lacrimă cu aripi
înainte de a fi nor.
Da, am fost un nor...
aveam doar formă...instabilă, desigur,
pentru că eram în permanentă mişcare,
în permanentă trecere.
Mulţi vedeau în mine un bărbat
şi tot atît de mulţi o femeie...
Atît...

Nici acum nu înţeleg de ce m-am grăbit...
Atunci am fost cel mai aproape de eternul azuriu...
El urma să-mi decidă traseul şi prima cădere...
Am fost un nor
şi m-am scurs pe un munte
pînă i-am ajuns la poale...
pentru a-l urca din nou
pentru a fi din nou lacrimă.
Astfel m-am născut.

Am coborît din eternul azuriu
în trecătorul verde
nu pentru a afla taina metamorfozei acestei culori,
aşa cum toţi credem că se va întîmpla,
ci pentru a o face şi mai inaccesibilă
ca pînă atunci.

La început e un verde crud,
înmugurit,aproape transparent şi rar,
apoi un verde verde
ce-şi coace parcă negrul
ca subit să ia foc...să ardă în văpăi
pînă la scrum şi neculoare...

Uscat e verdele...acum cenuşă albă
ce mai visează la o perfuzie
de verde crud, înmugurit
aproape transparent şi rar..
Visează şi se îneacă-n lacrimi
verdele uscat
acum cenuşă albă.

În căutarea aurului la Roşia Montana

Mi-a fost dor de tăcerea munţilor...

E un soare de iunie la acest început de noiembrie...


Din cîte-mi amintesc m-am născut toamna, în noiembrie când toţi copiii verii mor, iar, uneori, fulgii îşi încearcă prima cădere...
Astăzi pare a fi o zi de vară răcoroasă ca pe timpul copilăriei mele pe cărările de la ţară. O zi de vară, aşa cum toţi visăm să avem şi pentru care am fi gata să dăm toate verile secolului 21...
De câteva zile am evadat din oraş şi m-am retras în palma Muntelui Cârnic.
Stau într-o căsuţă cu prispă şi sobă chiar la poalele lui.
Am ieşit din casă să-l privesc...E pictat atât de frumos în culorile toamnei pe pânza cerului senin...Brazii ce-i pornesc de la poale îl cuprind ca într-o horă până aproape de vîrf, unde apar stâncile măcinate şi brăzdate de galerii...

Aici soarele răsare şi apune mereu în acelaşi loc, deasupra crestei lui. Pentru câteva clipe timpul s-a oprit în loc, cîteva clipe trăieşti adevărata viaţă fără moarte.


Un peisaj format din elemente contradictorii fiind astfel unic.

Mai la deal, peste drum, sunt două căsuţe în care mişună oameni, pe cînd în casa vecinilor noştri cu care avem gard comun, nu mai mişună nimeni de multă vreme.
Casa vecină cu mansardă verde, din lemn e părăsită şi uitată...pustie...fără uşi şi ferestrele, cu ochiuri lipsă, larg deschise...
În momentul în care o priveşti, te întrebi care o fi povestea ei şi eşti tentat să sari dincolo de gard să vezi ce este şi ce nu mai este înăuntrul ei. Mi-ar plăcea să stau la mansarda asta şi să privesc stâncile din partea opusă muntelui...
Toate casele de aici sunt condamnate să aibă acelaşi marcaj (inclusiv casa pe al cărei prag stau acum) - o plăcuţă albastră pe care scrie cu litere galbene:” PROPRIETATE SC. Roşia Montana Gold Corporation”.

Iarba este încă verde...plină de rouă...luceşte sub razele soarelui, iar vântul îi adie mireasma. Ascult legendele acestor munţi spuse de păsări şi greieri. Astăzi simt ca niciodată gustul copilăriei mele... ce poate fi mai frumos decât să primeşti în dar de ziua ta o zi de acum 16 ani...?
Se aude clopotele din turnuleţul cu ceas. A mai trecut un sfert de oră...
Iar când se lasă noaptea, totul devine sinistru...unii ar spune că pare a fi un cadru decupat dintr-un film de groază: beznă - doar cerul, stelele şi luna, se aude lemnul caselor îmbătrânite...mai apare câte o luminiţă pe la geamuri...şi te întrebi dacă nu cumva pe timp de zi casa vizată nu părea să fie părăsită.
Se spune că noaptea apare femeia în alb, Vâlva Băii, - spiritul acestor locuri încă de pe timpul romanilor... vine lin cu paşi înceţi dinspre Tăul cu Brazi şi se plimbă pe străduţele satului mort...Din când în când mai face câte-o vizită căsuţelor cu plăcuţe albastre...

Dacă ai norocul să o întâlneşti, cu siguranţă îţi va mărturisi unde trebuie să cauţi aur...iar din acel moment taina va muri odată cu tine, mai devreme sau mai tarziu, depinde cît de dornic eşti să împarţi minunea întâmplării cu alţii...

Ecou...

Fotografie: Barbu Ruth

De atunci nu mai simt cerul sub pleoapă...
Mă dor paşii de dor,
iar cuvîntul mi-e ca o ramă pe un perete gol
De atunci gîndul a stat în loc
cu tine-n gînd...
Te-aş decupa din el,
căci marea ce-ai lăsat-o în mine
se-revarsă de atunci...
de cînd ţărmul a părăsit-o
dorindu-şi să-ţi fie pămînt
sub picioare...

Unde plouă invers...

Plouă invers...
sau poate universul
are poziţia unui liliac dormind?
Cel puţin imaginile de pe retină
nu mai sunt răsturnate.
Acum retina nu minte ca mai înainte.
Acum minte altfel...

Îmbrăcăm viaţa pe dos,
nu uităm de cravată şi fard...
şi mergem nicăieri
privind în urmă incontinuu
pentru a ajunge toţi ca unul,
pentru a ajunge nimeni.

Lumea ştie că nu ştie
unde e neunde
şi emite unde ca să-l identifice
pentru a-l putea ocoli...

Suntem fericiţi atunci cînd ne uităm pe noi
acolo unde încă nu am ajuns,
acolo unde, dacă vom ajunge,
vom ajunge nefericiţi...

Nepăsare

S-ar putea să cadă luna.
Ce dacă, rămân stelele...
S-ar putea să murim cu toţii odată.
Ce dacă, rămâne Pămîntul...
S-ar putea să nu mai putem iubi.
Ce dacă, rămâne speranţa...
S-ar putea să explodeze întreg Universul.
Oricum rămâne cel ce l-a explodat...

Zaruri

Zaruri aruncate de El,
zaruri albe, zaruri de nea...
Zaruri aruncate de Lucifer,
zaruri negre, zaruri de noroi.
Toate ajung pe Pământ-o masă de joc.
Suntem o lume de zaruri,
o imagine in alb-negru.
E păcat că neaua se face noroi,
iar noroiul nu se mai face nea.
Viaţa de zar e cea dintâi cădere.
Ajută-mă sa mă ridic!

Atu

Ne dai trei sfere.
Unii işi aleg una,
alţii două,
alţii patru,
iar ultimii rămân
cu spaţiul dintre ele
şi sunt fericiţi
pentru că o sferă
se poate roti doar pe ceva la fel de perfect,
şi poate evita căderea
doar din imponderabilitate.

Mers pe şine...

Păşea rar ţinîndu-şi echilibrul
pe şinele de fier.
Avea o energie inepuizabilă.
Nu gîndise niciodată să renunţe.
Credea că-şi alese o cale fără sfîrşit.
Cît de naivă era Fericirea!
Adora mersul pe şine.
Totuşi avea o scuză:se născuse în gară.
Cît de fericită era Fericirea!
Rîdea atît de zgomotos încît nu auzise
semnalul trenului din spate...
Acum o gloată aşteaptă în gară.
Poate revine...

Iubesc...exist...

Se zice că fiece zi e sărbătoare...Niciodată nu se va mai repeta această zi de 24 octombrie 2008...Este unică, deci ar trebui preţuită... şi timpul trece secundă cu minut, oră cu zi, săptămână cu lună...deşi l-am fragmentat până la atom nu am reuşit să-l oprim din inerţie. Noi suntem trecutul...Viaţa efectivă este absorbită de trecut, care e cu adevărat al nostru. Prezentul e relativ. Este ca un miraj...Pronunţ un cuvânt şi dispare sunet cu sunet în trecut. De fapt, începe să dispară imediat ce ma gandesc să-l pronunţ... Cât ar dura prezentul real? Nu ştiu dacă o fi calculat cineva... Eu aş spune, acest prezent nu există decît în mintea noastră.

Viitorul înseamnă vise...
Cert este că şi acest prezent şi acest viitor se transformă în trecut... se transformă în viaţă...se transformă în noi...
Noi suntem trecutul, noi suntem viaţa noastră...
De cîte ori nu am auzit că ni se spune: „Nu te mai consuma deageaba, ce a fost a fost... Nu are rost să mai regreţi, nu ai cum să dai timpul înapoi...” Atunci ce să fac? Să visez? Să mă amăgesc? Să-mi construiesc o lume imaginară din beţişoare de chibrit sau din cărţi de joc? Nu... doar să văd mai departe...dincolo de trecut, dincolo de mine... Există un univers comun între mine şi trecut, între mine şi viaţă, între mine şi mine? Un univers în care noţiunea de timp îşi pierde rostul? Cu siguranţă există...
Unii îl numesc speranţă, alţii univers, alţii Dumnezeu, iar ultimii - iubire...

Iubesc...deci exist...

De ce nu renunţăm la noi, la acest timp finit, la această „deşertăciune”? Există o singură explicaţie...cu toţii ne alegem culori din imensa deşertăciune şi pictăm o icoană pe care o iubim mai presus de orice...până la ultima suflare...
Vrei să ştii ce am pictat până acum pe icoana mea? Am pictat pământul cu oceanele şi continentele lui... o aripă ruptă pe care m-am născut şi care m-a învăţat să zbor de mică (cam stângaci ce-i drept), iar alături pasărea albă fără de o aripă...(pe ai cărei spinare imensă păşesc astăzi) şi mă minunez de coroana ei de munţi, de valul mării pe care-l ţine atât de frumos în gheare de parcă ar fi o pânză de păianjen în care-i doarme puiul...(despre pasărea asta tristă fără de-o aripă o să vă mai povestesc...).
Am mai pictat o cunună împletită dintr- un fir de cer, altul de soare, unul de iarbă, unul de nisip, unul de ploaie...o cunună deasupra uşii casei mele de acasă, chipul mamei ca o floare de cireş...Am pictat aroma primăverii şi foşnetul toamnei...
Acum încerc să te pictez pe tine... mi se pare mult prea greu...încerc linii peste linii şi culori peste culori...eşti atît de diferit...atît de greu de găsit, atît de greu de prins, dar imposibil de uitat...Acum tu eşti eu, tu eşti trecutul meu, tu eşti viaţa mea, tu eşti atîtea culori pe care le iubesc...

Eşti trecutul meu pentru că el m-a adus în faţa ta, se pare că tot ce s-a întâmplat până acum s-a întâmplat cu un singur scop, să apar eu în calea ta...