Cercuri pe apă

Lasă-mă pe-o margine de apă

să simt un început fără miros,

fără culoare, fără gust...

Lasă-mă să o ating cu talpa plină de nisip

să simt cum se dizolvă-n ea...

Lasă-mă să o măsor în paşi

să simt cum ea-mi măsoară trupul

şi cum trec eu prin trupul unor cercuri

ivite dintr-o simplă atingere...

cîte unul...tot mai multe

pînă mă ajung la creştet,

pînă mă înec în ele...

Lasă-mă să fiu apă

să pot striga să nu mă laşi...

Plec...

Îmi iau bagajele şi plec...
parcă plec...
dar nu mă mişc,
stau pe acelaşi loc.
Mă opresc...
parcă mă opresc
şi încep să caut prin bagaje:
aş lăsa aceste frunze...
se vor usca...
cum să le las?
să uit că şi ele cad o singură dată?
aş lăsa aceste petale de crin...
îşi vor pierde albul...
cum să le las?
să uit că iarna crinii nu înfloresc?
aş lăsa aceste aripi de fluturi...
se vor destrăma...
cum să le las?
să uit că poţi zbura doar dacă dai din aripi?
aş lăsa aceste pietre...
se vor măcina...
cum să le las?
să uit de filozofia tăcerii?
aş lăsa totul...
aş lua totul...
Mă las pe mine şi plec...

Algebra unei vieţi moarte

Mă simt o variabilă
lângă o constantă reală.
M-au închis între paranteze
pentru că port un minus
şi aş putea infecta celelalte cifre...
M-au raportat, m-au comparat,
mi-au extras şi rădăcina
ca-n final să fiu egalat cu zero.
Am valoare nulă...
cel puţin am soluţie...
Nu vreau să mă pierd în mulţimea vidă -
ar fi o condamnare iraţională.
Am un singur vis: să mă regăsesc în infinit.

Cuvântul fără gând...

Cerul îmi fuge de sub picoare...
Nici nu mi-am dorit să-l păşesc cu grijă.
Alergam fără să privesc spre soare,
chiar dacă se lăsa noaptea...
fără să privesc spre pământ,
chiar dacă păsări îmi cădeau pe umăr...
Încercam să fiu gândul cuvântului
ce a fost la început.

Acum voi fi cădere, voi fi iarbă
Voi fi iubire crudă fără vară...

*** *** ***
E târziu...
s-au stins cuvintele în mine
iar gândurile nu mai au loc,
nu mai au aer,
se calcă în picioare dorindu-şi viaţă...
Caută ieşire...
dar e târziu
şi le zidesc de vii în suflet.

Frunza din palmă

Pumnul ce bătuse neîncetat în uşă

se desfăcuse brusc...

Posesorul lui îşi amintise

că traiectoria destinului său

ar putea să se deformeze

sau chiar să se desprindă de palmă...

Şi atunci ce rost ar avea

dacă uşa s-ar deschide?

Privise în palmă...

Vedea nervurile unei frunze...

Două erau mai pronunţate.

Începeau departe una de alta.

Una era aproape dreaptă,

iar cealaltă îşi înclina curbura spre ea

ca într-un punct să o atingă

şi să-i devină liană.

Una din aceste două traiectorii nu-i aparţine...

O fi pierdut-o cel de după uşă.

În palma sa avea două destine...

Înţelese că trebuie să o facă din nou pumn

şi să bată neîncetat...

Apusul zorilor...

Noaptea îmi beau cafeaua
Şi pun în loc de zahăr

amintiri ...

Citesc în zaţ mersul pe şine

fără nici o staţie

la uşa ta...

Ploaia ajunge-n mare

şi în cer

dar nu te mai caută...

Pânza dorului meu

nu mai reţine

roua viselor tale

şi se destramă...

Dimineaţa îmi beau sufletul

Şi pun în loc de gândul meu la tine

zahăr...

Exişti în lumea ta?

Lumea, mediul în care existăm este rezultanta simţurilor noastre... Cu alte cuvinte fiecare dintre noi trăieşte într-o lume proprie... O clădeşte, o distruge, o reclădeşte în speranţa aflării adevăratului sens şi adevăratei fericiri. Drama inexitenţei lor este determinată de gândirea umană. Orice lucru înţeles şi atins de om îşi pierde sensul. Unii încearcă să-şi alerge viaţa pentru a „trăi”cât mai repede acel infinit necunoscut, altora le este teamă de cealaltă lume în care simţurile noastre sunt anulate, de lumea care niciodată nu-şi pierde sensul şi preferă „să-şi trăiască viaţa” mulţumindu-se cu fericiri false... Şi totuşi dacă ai fi etern, oare nu te-ai întreba care este sensul eternităţii tale? Sunt multe lucruri pe care nu le ştim, nu le vom afla vreodată şi nici nu are rost să le căutăm... Marea ta greşeală este să ai aşteptări de la un alt personaj ce are o altă lume, să-ţi clădească lumea astfel încât acolo să existe tot ce nu ai tu în lumea ta, dar visezi să ai...Nu va reuşi niciodată! Doar tu poţi fi creatorul lumii tale...E cursul firesc al existenţei...Doar tu poţi schimba piesele pe tabla ta de şah... Da, e adevărat... eşti unic şi singur în lumea ta...

Noi...oamenii...

Ai suferi dacă o frunză ar cădea în plină vară?
Dacă un fulg s-ar fi topit înainte de a fi atins pământul...
Dacă s-ar dărâma peretele cu care vorbeai până acum...
Dacă n-ai fi în stare să-ţi aminteşti ce ai pierdut pe drum
în afară de batistă?
Ai suferi dacă ţi-ai aminti că batista era la iubită?

Ciudat...dar astfel de lucruri se întămplă... cu noi, oamenii...
Ce căutăm noi de fapt în lume...pe pământ...în viaţă? E greu de crezut că am fi rezultatul unei simple erori genetice, unor ciocniri incontinuu de corpuri...rezultatul unei evoluţii...Evoluţie? Unde îşi are sursa? Ce factor o determină? Va ajunge omenirea să perceapă Universul? Infinitul? Crezi în materie, substanţă, masă mecanică şi ţi se pare totul atât de firesc, logic şi clar? Oare?! Întrebările nu se vor consuma niciodată, pe când răspunsuri...există doar câteva tot încearcând să-şi schimbe forma...
La fel de greu de crezut e şi faptul că apariţia ta în acest „film” e întâmplătoare...De ce tu? De ce eşti aşa cum eşti? De ce te afli anume aici? De ce vorbeşti această limbă? Pare uneori că eşti personajul principal sau mai rău...singurul personaj...de fapt...restul e ficţiune...o lume imaginară aşa cum o vezi tu...cum vrei tu să o vezi ...

(va urma)