Se zice că fiece zi e sărbătoare...Niciodată nu se va mai repeta această zi de 24 octombrie 2008...Este unică, deci ar trebui preţuită... şi timpul trece secundă cu minut, oră cu zi, săptămână cu lună...deşi l-am fragmentat până la atom nu am reuşit să-l oprim din inerţie. Noi suntem trecutul...Viaţa efectivă este absorbită de trecut, care e cu adevărat al nostru. Prezentul e relativ. Este ca un miraj...Pronunţ un cuvânt şi dispare sunet cu sunet în trecut. De fapt, începe să dispară imediat ce ma gandesc să-l pronunţ... Cât ar dura prezentul real? Nu ştiu dacă o fi calculat cineva... Eu aş spune, acest prezent nu există decît în mintea noastră.
Viitorul înseamnă vise...
Cert este că şi acest prezent şi acest viitor se transformă în trecut... se transformă în viaţă...se transformă în noi...
Noi suntem trecutul, noi suntem viaţa noastră...
De cîte ori nu am auzit că ni se spune: „Nu te mai consuma deageaba, ce a fost a fost... Nu are rost să mai regreţi, nu ai cum să dai timpul înapoi...” Atunci ce să fac? Să visez? Să mă amăgesc? Să-mi construiesc o lume imaginară din beţişoare de chibrit sau din cărţi de joc? Nu... doar să văd mai departe...dincolo de trecut, dincolo de mine... Există un univers comun între mine şi trecut, între mine şi viaţă, între mine şi mine? Un univers în care noţiunea de timp îşi pierde rostul? Cu siguranţă există...
Unii îl numesc speranţă, alţii univers, alţii Dumnezeu, iar ultimii - iubire...
Iubesc...deci exist...
De ce nu renunţăm la noi, la acest timp finit, la această „deşertăciune”? Există o singură explicaţie...cu toţii ne alegem culori din imensa deşertăciune şi pictăm o icoană pe care o iubim mai presus de orice...până la ultima suflare...
Vrei să ştii ce am pictat până acum pe icoana mea? Am pictat pământul cu oceanele şi continentele lui... o aripă ruptă pe care m-am născut şi care m-a învăţat să zbor de mică (cam stângaci ce-i drept), iar alături pasărea albă fără de o aripă...(pe ai cărei spinare imensă păşesc astăzi) şi mă minunez de coroana ei de munţi, de valul mării pe care-l ţine atât de frumos în gheare de parcă ar fi o pânză de păianjen în care-i doarme puiul...(despre pasărea asta tristă fără de-o aripă o să vă mai povestesc...).
Am mai pictat o cunună împletită dintr- un fir de cer, altul de soare, unul de iarbă, unul de nisip, unul de ploaie...o cunună deasupra uşii casei mele de acasă, chipul mamei ca o floare de cireş...Am pictat aroma primăverii şi foşnetul toamnei...
Acum încerc să te pictez pe tine... mi se pare mult prea greu...încerc linii peste linii şi culori peste culori...eşti atît de diferit...atît de greu de găsit, atît de greu de prins, dar imposibil de uitat...Acum tu eşti eu, tu eşti trecutul meu, tu eşti viaţa mea, tu eşti atîtea culori pe care le iubesc...
Eşti trecutul meu pentru că el m-a adus în faţa ta, se pare că tot ce s-a întâmplat până acum s-a întâmplat cu un singur scop, să apar eu în calea ta...
