Tu...

tăcerea răsfoieşte cuvintele
încercând să-ţi picteze chipul

apusul îşi adună cioburile de lumină
să vadă zorii din privirea ta

toamna-şi creşte mugurii
să guste din primăvara sărutului tău

marea-şi înalţă munţii
să-ţi simtă umărul alături

cerul îmbrăţişează pământul
dorind să acopere întreaga lume
cu umbra zâmbetului tău...

Pentru că iubesc...

Şi totuşi te-am găsit. Erai prin preajmă...atît de aproape încât uneori mă întreb de câte ori am fi trecut unul pe lângă altul fără să ne privim măcar...sau poate timpul, lumea şi vieţile noastre de până acum nu au fost decât un lanţ de încercări pentru a dovedi că ne merităm fericirea...iar căutarea ei să înceteze în momentul în care ne-am fi găsit. Simt începutul fericirii cu toată fiinţa mea. E uimitor cum visul de altădată se transformă în realitate. Sufletele noastre se înalţă deasupra munţilor, deasupra cerului, deasupra universului. Eşti un dar divin al primăverii. Eşti geamul prin care văd astăzi o lume renăscută. Eşti răspunsul căutărilor mele. Eşti mărturia fericirii pământeşti. Mă ai în palmă şi nu-mi doresc nimic mai mult...