Reîncarnare

Am fost o lacrimă cu aripi
înainte de a fi nor.
Da, am fost un nor...
aveam doar formă...instabilă, desigur,
pentru că eram în permanentă mişcare,
în permanentă trecere.
Mulţi vedeau în mine un bărbat
şi tot atît de mulţi o femeie...
Atît...

Nici acum nu înţeleg de ce m-am grăbit...
Atunci am fost cel mai aproape de eternul azuriu...
El urma să-mi decidă traseul şi prima cădere...
Am fost un nor
şi m-am scurs pe un munte
pînă i-am ajuns la poale...
pentru a-l urca din nou
pentru a fi din nou lacrimă.
Astfel m-am născut.

Am coborît din eternul azuriu
în trecătorul verde
nu pentru a afla taina metamorfozei acestei culori,
aşa cum toţi credem că se va întîmpla,
ci pentru a o face şi mai inaccesibilă
ca pînă atunci.

La început e un verde crud,
înmugurit,aproape transparent şi rar,
apoi un verde verde
ce-şi coace parcă negrul
ca subit să ia foc...să ardă în văpăi
pînă la scrum şi neculoare...

Uscat e verdele...acum cenuşă albă
ce mai visează la o perfuzie
de verde crud, înmugurit
aproape transparent şi rar..
Visează şi se îneacă-n lacrimi
verdele uscat
acum cenuşă albă.

În căutarea aurului la Roşia Montana

Mi-a fost dor de tăcerea munţilor...

E un soare de iunie la acest început de noiembrie...


Din cîte-mi amintesc m-am născut toamna, în noiembrie când toţi copiii verii mor, iar, uneori, fulgii îşi încearcă prima cădere...
Astăzi pare a fi o zi de vară răcoroasă ca pe timpul copilăriei mele pe cărările de la ţară. O zi de vară, aşa cum toţi visăm să avem şi pentru care am fi gata să dăm toate verile secolului 21...
De câteva zile am evadat din oraş şi m-am retras în palma Muntelui Cârnic.
Stau într-o căsuţă cu prispă şi sobă chiar la poalele lui.
Am ieşit din casă să-l privesc...E pictat atât de frumos în culorile toamnei pe pânza cerului senin...Brazii ce-i pornesc de la poale îl cuprind ca într-o horă până aproape de vîrf, unde apar stâncile măcinate şi brăzdate de galerii...

Aici soarele răsare şi apune mereu în acelaşi loc, deasupra crestei lui. Pentru câteva clipe timpul s-a oprit în loc, cîteva clipe trăieşti adevărata viaţă fără moarte.


Un peisaj format din elemente contradictorii fiind astfel unic.

Mai la deal, peste drum, sunt două căsuţe în care mişună oameni, pe cînd în casa vecinilor noştri cu care avem gard comun, nu mai mişună nimeni de multă vreme.
Casa vecină cu mansardă verde, din lemn e părăsită şi uitată...pustie...fără uşi şi ferestrele, cu ochiuri lipsă, larg deschise...
În momentul în care o priveşti, te întrebi care o fi povestea ei şi eşti tentat să sari dincolo de gard să vezi ce este şi ce nu mai este înăuntrul ei. Mi-ar plăcea să stau la mansarda asta şi să privesc stâncile din partea opusă muntelui...
Toate casele de aici sunt condamnate să aibă acelaşi marcaj (inclusiv casa pe al cărei prag stau acum) - o plăcuţă albastră pe care scrie cu litere galbene:” PROPRIETATE SC. Roşia Montana Gold Corporation”.

Iarba este încă verde...plină de rouă...luceşte sub razele soarelui, iar vântul îi adie mireasma. Ascult legendele acestor munţi spuse de păsări şi greieri. Astăzi simt ca niciodată gustul copilăriei mele... ce poate fi mai frumos decât să primeşti în dar de ziua ta o zi de acum 16 ani...?
Se aude clopotele din turnuleţul cu ceas. A mai trecut un sfert de oră...
Iar când se lasă noaptea, totul devine sinistru...unii ar spune că pare a fi un cadru decupat dintr-un film de groază: beznă - doar cerul, stelele şi luna, se aude lemnul caselor îmbătrânite...mai apare câte o luminiţă pe la geamuri...şi te întrebi dacă nu cumva pe timp de zi casa vizată nu părea să fie părăsită.
Se spune că noaptea apare femeia în alb, Vâlva Băii, - spiritul acestor locuri încă de pe timpul romanilor... vine lin cu paşi înceţi dinspre Tăul cu Brazi şi se plimbă pe străduţele satului mort...Din când în când mai face câte-o vizită căsuţelor cu plăcuţe albastre...

Dacă ai norocul să o întâlneşti, cu siguranţă îţi va mărturisi unde trebuie să cauţi aur...iar din acel moment taina va muri odată cu tine, mai devreme sau mai tarziu, depinde cît de dornic eşti să împarţi minunea întâmplării cu alţii...

Ecou...

Fotografie: Barbu Ruth

De atunci nu mai simt cerul sub pleoapă...
Mă dor paşii de dor,
iar cuvîntul mi-e ca o ramă pe un perete gol
De atunci gîndul a stat în loc
cu tine-n gînd...
Te-aş decupa din el,
căci marea ce-ai lăsat-o în mine
se-revarsă de atunci...
de cînd ţărmul a părăsit-o
dorindu-şi să-ţi fie pămînt
sub picioare...

Unde plouă invers...

Plouă invers...
sau poate universul
are poziţia unui liliac dormind?
Cel puţin imaginile de pe retină
nu mai sunt răsturnate.
Acum retina nu minte ca mai înainte.
Acum minte altfel...

Îmbrăcăm viaţa pe dos,
nu uităm de cravată şi fard...
şi mergem nicăieri
privind în urmă incontinuu
pentru a ajunge toţi ca unul,
pentru a ajunge nimeni.

Lumea ştie că nu ştie
unde e neunde
şi emite unde ca să-l identifice
pentru a-l putea ocoli...

Suntem fericiţi atunci cînd ne uităm pe noi
acolo unde încă nu am ajuns,
acolo unde, dacă vom ajunge,
vom ajunge nefericiţi...

Nepăsare

S-ar putea să cadă luna.
Ce dacă, rămân stelele...
S-ar putea să murim cu toţii odată.
Ce dacă, rămâne Pămîntul...
S-ar putea să nu mai putem iubi.
Ce dacă, rămâne speranţa...
S-ar putea să explodeze întreg Universul.
Oricum rămâne cel ce l-a explodat...

Zaruri

Zaruri aruncate de El,
zaruri albe, zaruri de nea...
Zaruri aruncate de Lucifer,
zaruri negre, zaruri de noroi.
Toate ajung pe Pământ-o masă de joc.
Suntem o lume de zaruri,
o imagine in alb-negru.
E păcat că neaua se face noroi,
iar noroiul nu se mai face nea.
Viaţa de zar e cea dintâi cădere.
Ajută-mă sa mă ridic!

Atu

Ne dai trei sfere.
Unii işi aleg una,
alţii două,
alţii patru,
iar ultimii rămân
cu spaţiul dintre ele
şi sunt fericiţi
pentru că o sferă
se poate roti doar pe ceva la fel de perfect,
şi poate evita căderea
doar din imponderabilitate.